duminică, 17 octombrie 2010

Femeia cu evantai



Femeia imbrobodita in dantela alba tinea pleoapele usor coborate. Buzele rumene zambeau in spatele evantaiului. Gatul...
Isi intoarse privirea. Gatul alb, umflat, galgaind parca a ras, a soapta, a tipat nedeslusit, imi crea un sentiment tulbure. Un sentiment ce nu ma incercase nici in fata trupului elegant al Olimpiei, nici in fata goliciunii caste, de argint a zeitei lui Giorgione.
Ultima imagine - femeia cu grumaz alb si evantai se suprapuse peste celelalte...

"In umbra ei ma simt prins de tristeţe:
Exista oare-atata frumusete?" Duiliu Zamfirescu

*Tabloul "Femeia cu evantai" de Alexander Roslin. A fost pictat in 1768 si se afla la Galeriile Nationale din Stockholm.

sâmbătă, 16 octombrie 2010



Uneori, daca esti relaxat pot exista momente scurte de revelare a sinelui. Exista astfel de momente in care esti relaxat. Cand esti indragostit, cand iubesti: pentru cateva momente iubitul sau iubita se afla cu tine.

Ai dorit foarte mult asta, ai luptat mult si acum, in sfarsit, iubita este cu tine. Pentru o clipa mintea dispare. Ai depus mult efort pentru a fi cu el sau cu ea. Mintea a luptat mult, a cautat, s-a gandit enorm de mult la acel lucru, iar acum iubita este langa tine si brusc mintea nu mai poate gandi.

Vechiul process nu mai poate continua. Pana acum cautai persoana iubita: acum aceasta se afla langa tine si mintea pur si simplu se opreste. In acel moment nu mai exista dorinte. Esti relaxat, esti “aruncat” in tine insuti.


Pana cand iubita sau iubitul nu iti poate provoca aceasta stare de patrundere in tine insuti, aceea nu este iubire. Pana cand nu devii tu insuti in prezenta iubitei, aceea nu este iubire. Pana cand mintea nu inceteaza sa mai functioneze in prezenta iubitei, aceea nu este iubire.

Uneori se intampla acest lucru, iar mintea si dorintele dispar. Iubirea este fara dorinte. Incearca sa intelegi: poti dori iubirea, dar aceasta este o stare fara dorinte. Cand apare, acolo nu mai poate exista nici un fel de dorinta: mintea este calma, linistita, relaxata. Nici o devenire, nici un fel de imprastiere.

Insa acest lucru se intampla doar pentru cateva momente, daca se intampla vreodata. Daca iubesti sau ai iubit, stii ca aceste cateva clipe vor apare. Este un soc. Atunci mintea nu mai poate functiona, deoarece intregul ei mecanism a devenit nefolositor, absurd. Cel sau cea pe care ai dorit-o se afla langa tine si mintea nu mai poate gandi ce sa faca.

Pentru cateva momente intregul mecanism se opreste. Esti relaxat in tine insuti. Ai atins centrul, fiinta ta si simti ca esti sursa acestei bunastari si fericiri. Te umple o mare fericire, te inconjoara un parfum sublime. Brusc nu mai esti acelasi om ca mai inainte.

De aceea, iubirea transforma atat de mult. Daca iubesti, nu poti ascunde asta. Este imposibil! Daca iubesti, se va vedea. Ochii, fata, mersul, felul de a sedea, totul arata ca o iubesti, ca nu mai esti acelasi om. Mintea doritoare nu mai este acolo. Pentru cateva momente esti precum un buddha.

Dar acest lucru nu poate tine mult. Imediat mintea va incerca sa isi revina dupa acest soc si va incerca sa gaseasca scuze si metode pentru a gandi din nou. De exemplu, mintea va spune ca ti-ai atins scopul, dar dupa aceea? Ce vei face?

Acum vor incepe argumentarile. Vei gandi: “Astazi sunt cu iubita mea, dar oare voi fi si maine?” Mintea deja a inceput sa gandeasca. Iar in momentul in care ea lucreaza, deja ai cazut in devenire. […]
Acest lucru se intampla oricui. Cand ai iubit pe cineva au existat momente in care mintea disparea. Dar apoi te-ai casatorit. De ce? Pentru a avea mereu acele momente. Insa ele au disparut atunci cand nu erai casatorit si nu mai pot reveni acum, deoarece situatia este diferita.

Cand doi oameni se intalnesc pentru prima data, acolo este o situatie noua. Atunci mintile lor nu mai pot functiona. Ei sunt coplesiti de situatie – sunt umpluti de aceasta noua experienta, de aceasta noua viata, de aceasta noua inflorire! Apoi mintea incepe sa functioneze si ei vor gandi: “Ce moment sublim! Hai sa ne casatorim pentru a putea repeta aceste clipe minunate!”

Mintea va distruge totul. Casatoria inseamna minte. Iubirea este spontana; casatoria este ceva calculat. Casatoria este un lucru matematic. Atunci vei astepta acele momente beatifice, dar ele nu vor mai reveni. De aceea, fiecare femeie sau fiecare barbat casatorit este frustrat – deoarece ei asteapta reaparitia acelor momente frumoase, care au existat in trecut.

De ce nu mai apar? Pentru ca intreaga situatie s-a schimbat: acum tu nu mai esti nou, nu mai exista spontaneitate, acum iubirea este doar o rutina. Totul a ajuns sa se limiteze doar la obligatii si datorii. Iubirea a devenit o datorie, nu o bucurie. La inceput era o bucurie, acum este o obligatie. Si aceasta obligatie nu iti poate darui aceeasi fericire pe care ti-o da amuzamentul, bucuria.

Este imposibil!! Mintea ta a creat totul. Acum astepti producere acelor momente si cu cat astepti mai mult, cu atat mai mica este posibilitatea lor de aparitie. […] Acum nu mai poate apare nimic. Asa ceva nu apare decat atunci cand esti deschis: se intampla intotdeauna intr-o situatie noua.

Asta nu inseamna sa schimbi coordonatele vietii tale zilnic, ci inseamna sa nu perimiti mintii sa creeze un sablon. Atunci sotia sau sotul tau te va incanta in fiecare zi. Nu permite mintii sa astepte, nu-i permite sa se miste in viitor. Astfel maestrul sau prietenul tau va fi mereu nou. Si totul este nou in lume, cu exceptia mintii. Mintea este singurul lucru care este vesnic vechi.

Soarele este altul in fiecare zi. Astazi pe cer nu este acelasi soare care a fost si ieri. Luna este noua, ziua, noapte, florile, copacii… totul este nou, doar mintea nu este. Ea este vesnic veche - tine minte, vesnic - deoarece pentru a exista are nevoie de trecut, de experiente acumulate, de experiente proiectate.

Mintea are nevoie de trecut, iar viata numai de prezent. Viata este vesnic fericita - mintea niciodata. Ori de cate ori permiti mintii sa te controleze pe tine, atunci odata cu ea apare acolo si nefericirea.

"Traiti in prezent, ganditi-va la viitor si nu uitati trecutul!"
Osho

Mijlocul toamnei...



si cate lucruri frumoase imi spune. Astazi mi-a spus ca fiecare intamplare din viata mea are un sens. Mi-a spus ca indiferent cat de bine sau mai putin bine este astazi, maine poate fi altfel. Mi-a spus ca oamenilor le este frica. Mi-a spus ca muzica este glasul ingerilor. Mi-a spus ca ingerii exista. Mi-a spus sa am incredere...

duminică, 25 iulie 2010

Cronica nocturna de film



Intai vizionati-l! After Life 2009

vineri, 4 iunie 2010

Telefonul singuratatii

"Ma simt, si eu, un strainez,
Iau telefonul langa mine
si n-am ce numar sa formez."

Telefonul a devenit alibiul singuratatii. Evadarea. "Nu, nu eram singur in seara aceea, eram cu telefonul."

duminică, 30 mai 2010

O parte din Zaraza


Zaraza

„Cînd apari, senorita, în parc pe-nserat
Cu, în juru-ţi, petale de crin,
Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat
Şi ai trupul de şarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinţi,
Sînii tăi un tezaur sublim.
Eşti un demon din vis care tulburi şi minţi
Dar ai zîmbetul de heruvim."

A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a întrecut astfel cu mult pe Zavaidoc.

sâmbătă, 29 mai 2010

Pierdut printre lumini



"o romanta desprinsa
de pe vremea cand
sufletele noastre
faceau dragoste
exilate din trupuri..."


Nu mai vazusem in alta parte decat in aceasta camera greu accesibila atatea lumanari scurte asezate pe jos.Nu ma aflam in fata unor lumanari puternice, ci in fata unei straluciri la picioarele mele, aceeasi senzatie pe care o ai in orasele vazute noaptea, care tremura in intuneric cand aterizezi.Aerul incarcat de parfum de frunza ruginie, care venea dinspre usa lasat deschisa de mine, dintr-o obisnuinta neinsemnata, facea sa tremure toate aceste lumanari.Infasurata eteric in aceasta mireasma, m-am gandit in acel moment la toate rugaciunile mele nerostite si care acum umpleau incaperea la fel de mult ca lumina lumanarilor.
Erau alei de lumini infipte in dalele de gresie, pe suporturi simple de fier forjat, care pareau ca ard in ritmul unui ritual, printre petale de trandafir ce erau aruncate pe jos ca in fata unui altar, insotind o incantatie.Totul anticipa o revelatie a gandurilor prafuite de asteptare, o descatusare febrila a clipei care strapungea viata ingropata de viu in agonia unui trandafir salbatic.
Nu era loc de cuvinte, nu era loc de idei...Conversatia imi licarea in ochi.In interior eram surprins si tintuit de o prezenta magica, cea a unei afectuoase si parfumate nebunii sacre.Aceasta stare retinuta venea din singuratatea fiecareia dintre aceste conversatii cu necunoscutul, a noptilor devenite in suferinta amintiri.
In fata mea statea EA, luminata de jos in sus, studiindu-mi nedumerirea cu atentie, intr-o pozitie usor rigida.Am avut nevoie de o atingere sa inteleg ca visele de vis se intampla in realitate.Si muzica a inceput sa vibreze in mine, usor ca un inceput de lectura...Mi-a prins mana rece in mana ei si am inceput sa ne miscam amandoi dupa aceeasi muzica interioara care avea ecou doar in urechile abisului nostru.
Era inutil sa incercam a face conexiuni logice...La ce mi-ar fi folosit sa stiu dupa ce muzica ne visam clipa? Mi-era suficient sa simt ca se naste atat de placut, fara durere si efort, un sentiment rupt dintr-o constelatie divina.Nu indrazneam sa ma gandesc cat va dura aceasta muzica.Ce importanta mai aveau interpretarile mele succesive asupra "darului" sau a "pedepsei" adusa pe aripi de ingeri din mesageria de sus sau de jos a universului? Zeii nu mai aveau sens in aceste momente, daca viitorul nu mai avea sens.Ideea divinitatii apartine insesizabilei lumi de adevar pe care o adorasem pana acum si pe care o invocasem cu demnitate in atatea clipe de neliniste si singuratate.
Recunosc ca am rechemat aceste clipe la viata prin rugi evlavioase, dintr-o neputinta timida de a spera singur, dar uimirea grauntelui de ratiune pe care il mai stapaneam in secunda acelei clipe, izvora din faptul ca acolo unde se hotarasc destine, cererea mea a fost aprobata...Si renasteam acum impreuna: nici in adevar, nici in necunoscut, ci intr-un timp etern, o dimensiune interna care stiam ca va fi cel putin un lait motiv pentru celelalte clipe care vor veni.
Aud si acum murmurul soaptelor, cand pierduti in noaptea visului abia nascut in jurul lumanarilor, am trait cat pentru o viata.Lumanarile s-au stins de curand, insa tremurul lor va dura mult mai mult decat ochii care le-au privit.

luni, 10 mai 2010

De ce va iubim ? femei...


Barbatii iubesc femeile dintr-o mie de motive. Si de cele mai multe ori, iubirea lor nu intra in cliseele traditionale.
Barbatii iubesc femeile pentru modul in care zambesc, sau cel in care se enerveaza.
Le iubesc pentru spontaneitate, nebunie sau ochii tristi. Le iubesc pentru ca sunt calde, puternice sau uneori prea fragile.
Le iubesc pentru ca inca sunt copile, pentru ca inca stiu sa se bucure sau chiar sa planga...le iubesc pentru ca doar alaturi de ele simt ca se pot odihni.
Fiecare barbat iubeste in felul lui. Si fiecare barbat iubeste o femeie dintr-un motiv anume...si de cele mai multe ori, unul extrem de banal.
Barbatii iubesc femeile, in primul rand, pentru ca simt asta.

Vi s-au explicat atatea reguli, primiti constant informatii despre : cum sa va comportam la prima intalnire, cat de des sa sunati, cum sa jucati rolul perfect de femei fatale, cum sa faceti dragoste, ce sa spuneti, cand si cum...incat uitati de voi.
Ajungeti sa va conformati cu idea ca sunteti o simpla prada ce trebuie sa stea cuminte si sa astepte sa fie vanata. Si apoi?
Mai cititi 10 carti de psihologie aplicata, aflati cum trebuie sa intretineti interesul vanatorului si cum sa uitati un pic cate un pic de voi...
Nu cred. Nu cred ca un barbat adevarat iubeste o femeie doar pentru ca este inaccesibila. Doar pentru ca nu poate s-o aiba si trebuie sa lupte pentru ea.
Nu cred asta, pentru ca acel barbat nu are de unde sa stie ca odata vanata si prinsa, acea femeie va fi a lui. La fel cum nu are de unde sa stie daca femeia ce-i declara dragostea, va fi la fel de indragostita si mai departe.
Adevarul este ca nimeni nu este al nimanui, suntem doar ai nostri. Iar simtul acesta al proprietatii si al sigurantei "este a/al mea/meu" nu face decat sa distruga...
Cred in iubire. Cred ca barbatii iubesc femeile si femeile iubesc barbatii.
Cred ca un barbat adevarat trebuie sa cucereasca o femeie, chiar daca o femeie incearca sa-l cucereasca pe el. Si evident, invers. Pentru ca in iubire nu exista niciodata certitudini.
Cred ca iubirea se cladeste in primul rand pe sentimente, gesturi, priviri, chimie si nu pe cat timp ai stat la panda.
Si mai cred, ca indiferent de moralitate, reguli, experiente si principii, totul se reduce, in final, sau la inceput, la intrebarea: simti sau nu simti?
Si de abia dupa ce ti-ai raspuns cu sinceritate, poti s-o iei intr-o directie.

sâmbătă, 8 mai 2010

Moartea unui suflet


Prima data i-am dat jos timiditatea, emotiile si iluziile.
A urmat naivitatea, pe care i-am sfasiat-o cu dintii.
Orgoliul i l-am calcat in picioare, ma plictisea ingrozitor.
Cu o mana ii mangaiam pervers demnitatea, iar cu cealalta ii rupeam naturaletea.
Nu-mi venea sa cread cat de gros putea fi ea imbracata.

A inceput sa se agite: i-am aruncat pe jos zambetele, siguranta, caldura, inocenta si puterea.

M-am oprit. Am privit-o banuitor. Stiam ca ascunde ceva.

In timp ce-i dadeam jos haina personalitatii, am uitat sa-i umblu in buzunare.
Intr-unul am gasit ironia, umorul, visele si amintirile, iar in celalalt i-am descoperit frica, frustrarile, nervii, lacrimile si ura.

Am lasat-o goala in mijlocul camerei si am vrut sa plec. Ea m-a prins de mana:

- Ai uitat ceva.
- Stiu. Nu-l vreau, n-am ce face cu el.
- Te rog...e prafuit, vechi, obosit si murdar, insa trebuie sa-l iei.

I-am impins mana la o parte, zambind ironic, iar ea m-a plesnit cu sufletul peste fata.

- Daca tu nu-l vrei, atunci nu-l vreau nici eu.

Am cazut la picioarele ei, uitandu-ma mirat la bietul suflet ce se zvarcolea pe jos.
Ea s-a asezat langa mine.

Acum amandoi eram calmi si ne uitau placid la moartea unui suflet.

vineri, 2 aprilie 2010

Un subiect controversat...


“Banii n-aduc fericirea,dar o intretin”. In primul rand ar trebui sa stim ce e aceea “fericirea”. Binenteles ea inseamna cu totul altceva pentru fiecare dintre noi, efectul imbogatirii este diferit de la o persoana la alta. Daca am sta sa facem o analiza amanuntita, a ceea ce inseamna fericirea in opinia fiecaruia, sunt sigur ca nu m-as incadra in trei pagini... in plus, nici timpul n-ar fi de partea mea. O definitie destul de clara si succinta a fericirii o gasim in DEX 98: fericirea este “starea de multumire sufleteasca intensa si deplina” sau poate ne-ar ajuta “Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt.
Mileniul al III-lea a adus, pe langa minunatele descoperiri tehnologice, inlaturarea celor mai de baza principii morale, sociale. Relatiile dintre oameni se bazeaza din ce in ce mai mult pe interesul financiar, viata devenind o cursa a bogatiei, fenomen care este foarte bine analizat in: „Mara” de Ioan Slavici si in „Ion” de Liviu Rebreanu, fenomen ce se pastreaza pana in zilele noastre, cu exceptia faptului ca acum nu ne mai dorim pamant, ci doar simplele hartii care „ne dau valoare si putere”, dar care incalca fără nici o retinere orice sentiment, principiu, orice urma de moralitate, ba chiar mai mult a trecut triumfator peste ceea ce era mai important intr-o societate : cultura.
Inteligenta, dorinte , vise, cultura, - toate s-au deformat si s-au conturat dupa falsa valoare a banului. Totul se lega de aceste simple hartii. Acest totul se rezumă astfel: dorinta puterii financiare. Lumea, omul, universul se invart acum doar in jurul banului. Intra-adevar nu se poate concepe o societate fara acest stimul, dar cum s-a putut crea o lume in care cel mai iubit lucru sa fie o hartie?
Ce aduce banul ? Este o intrebare foarte dificila si complexa in esenta ei, dar aparent foarte simpla si prozaica in viziunea a tot mai multor omeni, creand in mintea acestora dorinte si amagiri, visuri si exaltare. Lucrurile nu ar sta tocmai asa daca mintea noastra, insetata de acest demon inselator, ar constientiza ca proverbul „Banul nu aduce fericirea, dar o intretine” este unul foarte adevarat. Nu vedem decat partea care ne convine, o perceptie atent si bine indusa de societate , a puterii de dobandire pe care o ofera banul. Ne lasam condusi usor de visul unei vieti frumoase, lipsite de griji, de amagirile pe care ni le ofera propria noastra minte atunci cand ne gandim la bani. Il dorim cu orice pret, aproape il veneram , dar nu vedem decat mult prea tarziu sau chiar niciodata ca, de fapt, el ne-a castigat, ne-a acaparat cu totul, suntem dependenti de aparenta si inselatoarea lui putere. Ne ia sufletul si mintea, ne ia ceea ce este mai uman in noi.
De ce aveti nevoie ca sa fiti fericiti ? Unul dintre multii ,oameni robi ai banului, v-ar raspunde simplu in doua moduri : „De bani, sigur!” sau v-ar insira o intreaga lista de dorinte pe care el, banul, le poate implini cu usurinta. A devenit un Mos Craciun financiar, unul trupesc, dar care castiga tot mai mult teren in fata celui spiritual pe care il cunoastem din mitologia universala si care ne aduce sentimente si iubire, ne trezeste sufletul si inima la viata.
Banul este un demon pentru ca, asa cum diavolii inseala caractere slabe cu promisiunile lor desarte ca apoi sa-i lase pierind in chinuri groaznice, deoarece nu mai au nici o putere in fata Domnului, amageste si pacaleste minti si suflete fara putere pe care le domina promitandu-le fericirea, pentru ca apoi, cand sunt dependenti fizic si psihic de el, sa-si dea seama ca banul nu poate cumpara suflete, prietenii, iubiri, sentimente, dragostea si alinarea umana, dar mai ales nu poate cumpara oameni integri. Oare nu ai nevoie de toate acestea ca sa fii fericit ? Ma indoiesc ca nu, pentru ca nici un suflet nu poate fi cu adevarat fericit fara iubire, prietenie si sustinere. Fericirea aparenta si dezumanizarea sunt alte doua miselii de neiertat ale banului.
Ceea ce este si mai grav analizand ideile si viziunile contemporane despre ban, este faptul ca el trece peste puterea mintii, peste inteligenta si cunoastere. A fi inzestrat cu o minte agera sau cu un talent deosebit este mai puţin important acum, cand banul iti da valoare. Oare? Total eronat. El te minte si te orbeste ca sa poti vedea cine esti cu adevarat. Inteligenta atrage banul si nu invers. De fapt, cred ca pana si cei orbiti de puterea financiara stiu prea bine ca inteligenta si mai ales cultura nu pot fi cumparate, dar nu le pasa pentru ca banul le ofera tot ceea ce au nevoie pentru a trai fizic la maximum dar ucigandu-le sufletul si mintea.
Ce cultura, ce spirit, cand acestea nu aduc bani, pe cand prostia o face….
A trai dominat de bani inseamnă de fapt a te minti si dezumaniza.
A trai in stralucirea ruginie a banului inseamna de fapt a duce o viata in umbra fericirii.
Banii nu sunt totul în viata. Unii oameni au bani si sunt nefericiti. De cele mai multe ori toti renuntam la bani pentru o simpla multumire sufleteasca.
Multi au sa protesteze revoltati: ”Banii nu aduc fericirea? Numai un nebun poate sa creada asta. Numai un om cu psihicul zdruncinat ar renunta la bani pentru o ipotetica fericire! Banii sunt o realitate, fericirea o iluzie!”
Oamenii care spun ca banii nu aduc fericirea, nu ii cheltuiesc cum trebuie, spunea un slogan al campaniei Lexus. Sa fie oare relatia dintre fericire si bani chiar atat de simpla? Daca ar fi chiar asa, atunci de fiecare data cand mi-as schimba telefonul sau masina ar trebui sa urlu de fericire, sa alerg pe strazi si sa ma falesc cu chestia asta.
Daca in cazul persoanelor foarte sarace, banii chiar aduc zambetul pe buze, in cazul oamenilor care au nevoile primare satisfacute, banii nu sunt atat de importanti pentru fericire. Motivul este simplu: nu suntem niciodata satisfacuti de ceea ce avem.
Nu poti cumpara fericirea cu bani. In schimb iti poti cumpara o masina, un carnet de conducere, o casa, iti poti achita un statut social, poti cumpara o doza de respect in rate si tot asa.
Oamenii sunt vietuitoarele cu cea mai bogata activitate psihica. In mod normal banii nu ar trebui sa aduca fericire, ei ar trebui sa o intretina, sa fie un factor extern al acesteia. Daca din complicata activitate psihica rezulta altceva nu inseamna ca esti nebun. Dupa parerea medicilor nu exista om perfect sanatos dar asta nu inseamna ca toti trebuie sa ne tratam, sa ne internam la spital sau la ospiciu.
Banii inseamna o promisiune, promisiunea unei vieti lipsite de griji, promisiunea fericirii. Suntem oare atat de saraci incat fericirea noastra depinde doar de bani?
Cu banii:
„Iti poti cumpara o casa, dar nu si un camin.
Iti poti cumpara un pat, dar nu si somn.
Poti cumpara un ceas, dar nu si timp.
Poti cumpara o carte, dar nu stiinta.
Iti poti cumpara o functie, dar nu si respect.
Poti cumpara medicamente, dar nu si sanatate.
Poti cumpara sange, dar nu viata.”
(cunoscut autor roman)

Banii intretin fericirea ... Dar nu o pot cumpara !

duminică, 28 martie 2010

Uneori...




Ma simt gol, imaterial, un vid, un anonim. Vreau sa fug de propria-mi persoana pentru a-mi gasi linistea, pentru a ma pierde si uita de lume , pentru a ma reexamina si reconsidera. E prea aglomerat Pamantul ca sa-mi mai pot gasi un prieten, o iubire sau un rost. Prea multe ganduri, prea putine sentimente si suflete, prea putina intelepciune si prea multa tradare. Societati pline de inteligenta dar atat de imbacsite cu prostie si limitare. Nimeni nu se naste destept, dar prea multi sunt inteligenti desi mor in prostie. A te putea defini , inseamna a te simti impacat si a-ti putea aprecia calitatile si cunoaste defectele, dar linistea sufleteasca nu implica niciodata resemnarea, acel steag alb atat de rusionos. A fi inteligent este un dar, un atuu, o sansa. A fi destept este o calitate si este minunat. Toti suntem la poalele uriasului munte, toti poate privim neicrezatori varful indepartat, alunecos al muntelui. Vrem sa ajungem sus pe versant dar este prea inclinat si neprimitor.....pare imposibil. Inteligenta nu face decat sa-ti arate modul, calea ascunsa dar atat de evidenta pe care poti urca incet dar sigur muntele. Unii o vad, altii nu, iar cei mai multi mor incercand. Drumetia e lunga si grea, dureroasa si necrutatoare. Te formeaza, te invata, te pedepseste dar te si rasplateste. Pana si sentimentele se invata..... Pe acest drum devii mai destept, tot timpul mai destept si mai uman, mai bland si iubitor, te apropii de desavarsire.
Sunt singur pentru ca nimeni nu este pe drumul meu. Multi au ramas jos , la baza muntelui, in pesterile racoroase si neprimitoare, urandu-se si luptandu-se. Stiu de ce sunt singur si mai stiu ca drumul acesta este al meu si nu a mai fost strabatut de nimeni pana acum. Ceilalti cu care am plecat in calatorie au apucat-o pe alte cai, poate mai usoare si mai sigure, pentru ca ei le-au vazut, eu nu. Stiu ca sunt mai inteligenti dar ramane de vazut daca vor rezista. Nu stiu unde ma duc, dar sigur urc desi nu stiu pana unde. Ascensiunea e grea, tare dificila si aspra asa ca nu sunt uneori nevoit sa mai si cobor , dar dupa aceea ma straduiesc sa ajung cat mai sus. Nu am fost niciodata sigur daca drumul e bun, de fapt nici nu m-am sinchisit de asta pentru ca imi dau seama ca ei au avut ceva in plus, inteligenta, dar asta nu ma impidica niciodata sa ajung mai sus ca ei, dimpotriva poate ma intareste.
Un sigur lucru ma supara cu adevarat si ma intristeaza tot timpul ; ma face sa vreau sa cedez uneori desi stiu foarte bine ca asta nu e solutia, dar imi raneste sufletul prea tare, mult prea profund. E singuratatea. Nu intalnesc pe nimeni care sa ma intelega si sa ma agreeze, ba mai mult toti m-au tradat, m-au folosit si aruncat. De ce? Nu, intrebarea aceasta este prea mult. Pur filozofie, iar filozofii nici acum nu au gasit raspunusrile la intrebarile care ii framanta de milenii si care ar reprezenta cheia existentei umane. Ce este lumea ? Pentru ce traim cu adevarat ? Este oare cu adevarat lumea o creatie a propriilor simturi? Fizic, raspunsul e sigur nu, dar metfaizic , nu stiu, poate. De ce? Nu stiu si nici nu vreau sa aflu pentru ca raspunsul ar fi mult prea elaborat si insignifiant pentru propria-mi existenta. Daca lumea este o creatie a proprilor simturi, atunci moarte ce este ? O incetare a sensibilitatii simturilor ? Asta nu mai stiu dar de un lucru sunt sigur: eu sunt prea singur. E chiar atat de greu sa fii intelegator ? E chiar atat de greu sa fii loial? E chiar atat de greu sa fii om ? La ultima intrebare stiu raspunsul, e unul propriu dar general valabil, unul universal: sa fii om e dificil , chiar greu, aproape imposibil. Ce sanse sunt pentru tine sa fii om atunci cand rostesti cuvantul imposibil ? Perfectiune nu exista, dar dorinta? Sunt sigur, atat de sigur de existenta dorintei incat am inceput sa ma indoiesc chiar eu de propria-mi siguranta. Raspunsul celorlalte intrebari nu il stiu, nimeni nu cred ca il stie sau poate chiar nu exista, iar filozofia e pretutindeni, filozofia apare atunci cand deschizi ochii si iti folosesti inteligenta. Dar cert e un lucuru, eu tot singur sunt si cred ca singur voi ramane pana la apusul fiintei mele, a simturilor mele si sper sa fie un apus cat mai indepartat si vazut cat mai de sus, pentru ca eu sunt in esenta un privitor...

noaptea

noaptea e plina de vicii...