Moartea unui suflet

Prima data i-am dat jos timiditatea, emotiile si iluziile.
A urmat naivitatea, pe care i-am sfasiat-o cu dintii.
Orgoliul i l-am calcat in picioare, ma plictisea ingrozitor.
Cu o mana ii mangaiam pervers demnitatea, iar cu cealalta ii rupeam naturaletea.
Nu-mi venea sa cread cat de gros putea fi ea imbracata.

A inceput sa se agite: i-am aruncat pe jos zambetele, siguranta, caldura, inocenta si puterea.

M-am oprit. Am privit-o banuitor. Stiam ca ascunde ceva.

In timp ce-i dadeam jos haina personalitatii, am uitat sa-i umblu in buzunare.
Intr-unul am gasit ironia, umorul, visele si amintirile, iar in celalalt i-am descoperit frica, frustrarile, nervii, lacrimile si ura.

Am lasat-o goala in mijlocul camerei si am vrut sa plec. Ea m-a prins de mana:

- Ai uitat ceva.
- Stiu. Nu-l vreau, n-am ce face cu el.
- Te rog...e prafuit, vechi, obosit si murdar, insa trebuie sa-l iei.

I-am impins mana la o parte, zambind ironic, iar ea m-a plesnit cu sufletul peste fata.

- Daca tu nu-l vrei, atunci nu-l vreau nici eu.

Am cazut la picioarele ei, uitandu-ma mirat la bietul suflet ce se zvarcolea pe jos.
Ea s-a asezat langa mine.

Acum amandoi eram calmi si ne uitau placid la moartea unui suflet.