O parte din Zaraza

Zaraza

„Cînd apari, senorita, în parc pe-nserat
Cu, în juru-ţi, petale de crin,
Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat
Şi ai trupul de şarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinţi,
Sînii tăi un tezaur sublim.
Eşti un demon din vis care tulburi şi minţi
Dar ai zîmbetul de heruvim."

A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a întrecut astfel cu mult pe Zavaidoc.

Pierdut printre lumini

"o romanta desprinsa
de pe vremea cand
sufletele noastre
faceau dragoste
exilate din trupuri..."


Nu mai vazusem in alta parte decat in aceasta camera greu accesibila atatea lumanari scurte asezate pe jos.Nu ma aflam in fata unor lumanari puternice, ci in fata unei straluciri la picioarele mele, aceeasi senzatie pe care o ai in orasele vazute noaptea, care tremura in intuneric cand aterizezi.Aerul incarcat de parfum de frunza ruginie, care venea dinspre usa lasat deschisa de mine, dintr-o obisnuinta neinsemnata, facea sa tremure toate aceste lumanari.Infasurata eteric in aceasta mireasma, m-am gandit in acel moment la toate rugaciunile mele nerostite si care acum umpleau incaperea la fel de mult ca lumina lumanarilor.
Erau alei de lumini infipte in dalele de gresie, pe suporturi simple de fier forjat, care pareau ca ard in ritmul unui ritual, printre petale de trandafir ce erau aruncate pe jos ca in fata unui altar, insotind o incantatie.Totul anticipa o revelatie a gandurilor prafuite de asteptare, o descatusare febrila a clipei care strapungea viata ingropata de viu in agonia unui trandafir salbatic.
Nu era loc de cuvinte, nu era loc de idei...Conversatia imi licarea in ochi.In interior eram surprins si tintuit de o prezenta magica, cea a unei afectuoase si parfumate nebunii sacre.Aceasta stare retinuta venea din singuratatea fiecareia dintre aceste conversatii cu necunoscutul, a noptilor devenite in suferinta amintiri.
In fata mea statea EA, luminata de jos in sus, studiindu-mi nedumerirea cu atentie, intr-o pozitie usor rigida.Am avut nevoie de o atingere sa inteleg ca visele de vis se intampla in realitate.Si muzica a inceput sa vibreze in mine, usor ca un inceput de lectura...Mi-a prins mana rece in mana ei si am inceput sa ne miscam amandoi dupa aceeasi muzica interioara care avea ecou doar in urechile abisului nostru.
Era inutil sa incercam a face conexiuni logice...La ce mi-ar fi folosit sa stiu dupa ce muzica ne visam clipa? Mi-era suficient sa simt ca se naste atat de placut, fara durere si efort, un sentiment rupt dintr-o constelatie divina.Nu indrazneam sa ma gandesc cat va dura aceasta muzica.Ce importanta mai aveau interpretarile mele succesive asupra "darului" sau a "pedepsei" adusa pe aripi de ingeri din mesageria de sus sau de jos a universului? Zeii nu mai aveau sens in aceste momente, daca viitorul nu mai avea sens.Ideea divinitatii apartine insesizabilei lumi de adevar pe care o adorasem pana acum si pe care o invocasem cu demnitate in atatea clipe de neliniste si singuratate.
Recunosc ca am rechemat aceste clipe la viata prin rugi evlavioase, dintr-o neputinta timida de a spera singur, dar uimirea grauntelui de ratiune pe care il mai stapaneam in secunda acelei clipe, izvora din faptul ca acolo unde se hotarasc destine, cererea mea a fost aprobata...Si renasteam acum impreuna: nici in adevar, nici in necunoscut, ci intr-un timp etern, o dimensiune interna care stiam ca va fi cel putin un lait motiv pentru celelalte clipe care vor veni.
Aud si acum murmurul soaptelor, cand pierduti in noaptea visului abia nascut in jurul lumanarilor, am trait cat pentru o viata.Lumanarile s-au stins de curand, insa tremurul lor va dura mult mai mult decat ochii care le-au privit.

De ce va iubim ? femei...

Barbatii iubesc femeile dintr-o mie de motive. Si de cele mai multe ori, iubirea lor nu intra in cliseele traditionale.
Barbatii iubesc femeile pentru modul in care zambesc, sau cel in care se enerveaza.
Le iubesc pentru spontaneitate, nebunie sau ochii tristi. Le iubesc pentru ca sunt calde, puternice sau uneori prea fragile.
Le iubesc pentru ca inca sunt copile, pentru ca inca stiu sa se bucure sau chiar sa planga...le iubesc pentru ca doar alaturi de ele simt ca se pot odihni.
Fiecare barbat iubeste in felul lui. Si fiecare barbat iubeste o femeie dintr-un motiv anume...si de cele mai multe ori, unul extrem de banal.
Barbatii iubesc femeile, in primul rand, pentru ca simt asta.

Vi s-au explicat atatea reguli, primiti constant informatii despre : cum sa va comportam la prima intalnire, cat de des sa sunati, cum sa jucati rolul perfect de femei fatale, cum sa faceti dragoste, ce sa spuneti, cand si cum...incat uitati de voi.
Ajungeti sa va conformati cu idea ca sunteti o simpla prada ce trebuie sa stea cuminte si sa astepte sa fie vanata. Si apoi?
Mai cititi 10 carti de psihologie aplicata, aflati cum trebuie sa intretineti interesul vanatorului si cum sa uitati un pic cate un pic de voi...
Nu cred. Nu cred ca un barbat adevarat iubeste o femeie doar pentru ca este inaccesibila. Doar pentru ca nu poate s-o aiba si trebuie sa lupte pentru ea.
Nu cred asta, pentru ca acel barbat nu are de unde sa stie ca odata vanata si prinsa, acea femeie va fi a lui. La fel cum nu are de unde sa stie daca femeia ce-i declara dragostea, va fi la fel de indragostita si mai departe.
Adevarul este ca nimeni nu este al nimanui, suntem doar ai nostri. Iar simtul acesta al proprietatii si al sigurantei "este a/al mea/meu" nu face decat sa distruga...
Cred in iubire. Cred ca barbatii iubesc femeile si femeile iubesc barbatii.
Cred ca un barbat adevarat trebuie sa cucereasca o femeie, chiar daca o femeie incearca sa-l cucereasca pe el. Si evident, invers. Pentru ca in iubire nu exista niciodata certitudini.
Cred ca iubirea se cladeste in primul rand pe sentimente, gesturi, priviri, chimie si nu pe cat timp ai stat la panda.
Si mai cred, ca indiferent de moralitate, reguli, experiente si principii, totul se reduce, in final, sau la inceput, la intrebarea: simti sau nu simti?
Si de abia dupa ce ti-ai raspuns cu sinceritate, poti s-o iei intr-o directie.

Moartea unui suflet

Prima data i-am dat jos timiditatea, emotiile si iluziile.
A urmat naivitatea, pe care i-am sfasiat-o cu dintii.
Orgoliul i l-am calcat in picioare, ma plictisea ingrozitor.
Cu o mana ii mangaiam pervers demnitatea, iar cu cealalta ii rupeam naturaletea.
Nu-mi venea sa cread cat de gros putea fi ea imbracata.

A inceput sa se agite: i-am aruncat pe jos zambetele, siguranta, caldura, inocenta si puterea.

M-am oprit. Am privit-o banuitor. Stiam ca ascunde ceva.

In timp ce-i dadeam jos haina personalitatii, am uitat sa-i umblu in buzunare.
Intr-unul am gasit ironia, umorul, visele si amintirile, iar in celalalt i-am descoperit frica, frustrarile, nervii, lacrimile si ura.

Am lasat-o goala in mijlocul camerei si am vrut sa plec. Ea m-a prins de mana:

- Ai uitat ceva.
- Stiu. Nu-l vreau, n-am ce face cu el.
- Te rog...e prafuit, vechi, obosit si murdar, insa trebuie sa-l iei.

I-am impins mana la o parte, zambind ironic, iar ea m-a plesnit cu sufletul peste fata.

- Daca tu nu-l vrei, atunci nu-l vreau nici eu.

Am cazut la picioarele ei, uitandu-ma mirat la bietul suflet ce se zvarcolea pe jos.
Ea s-a asezat langa mine.

Acum amandoi eram calmi si ne uitau placid la moartea unui suflet.