„Dacă peste zece ani ai fi oarbă, dintre toate mâinile care îți vor fi modelat sânii, le-ai recunoaște pe ale mele? Dacă mi-aș apropia buzele de urechea-ți, cum am făcut-o de atâtea mii de ori, de-mi spuneai că se aude marea din gura mea înfiorată, oare s-ar mai auzi atunci? Mi-ai mai recunoaște limba fierbinte? Printre toate aromele care îți vor fi bântuit dorințele, ți-ai mai aminti mirosul verde-crud-lăptos al trupului meu? Ai mai ști ca degetul care îți scria apăsat pe spate „te iubesc” e același pe care îl sărutai hazliu înainte să-ți pui mâna sub cap, ca să te conducă în împărăția somnului?
Dintre sutele de pași care au bătut drumul nocturn de la patul tău în bucătărie și înapoi, i-ai mai recunoaște pe ai mei, apăsați și stângaci? Spune-mi, iubita mea … mi-ai mai recunoaște oftatul dintr-o mie când îmi merge greu? Dacă mi-ai pipăi pielea strânsă-n riduri moi în jurul cotului, ai ști că sunt eu? Dar răsuflarea mea, amestec de tutun și alcool, păcălită cu vreo cinci lame de gumă pentru copii? Ai mai recunoaște icnetele tastelor asuprite de mâinile mele în nopțile în care te culcai devreme? Oare nu sunt eu singurul care mă strecuram în pat fără să-ți tulbur visele?”
© Aura
1 comentarii:
Ma opresc putin din scris acum...., nu pentru ca intrebarile sunt multe, tapetate atatea si atatea intrebari pentru “EA” si nu raspunsuri pentru un suflet care se daruieste cu toata fiinta si iti vegheaza somnul cu caldura, cand mai mult decat cerul, paseste in palma ta in fiecare dimineata cand deschizi ochii si ii multumeste lui Dumnezeu ca si azi existi si poate sa se bucur ca ai viata si ea viata prin tine, nu pentru ca intrebarile sunt multe nici pentru ca atentia este o alta ”EA” langa un alt “EL” noptile tarziu, “EA” plecata cu “EL” si tu fara prea multele raspunsuri si fara timp pentru a ta “EA”.
Stii? E greu sa vorbesc, acum....E una din zilele in care probemele ma extrag din ordinea fireasca a lucrurilor si importanta mea ca fiinta pe pamant capata un sens fara margini. E una din zilele in care ma opresc, pentru o clipa din cursul vietii si al timpului si nu cunosc sfarsitul si nici omuletul frumos de pe strada, care trece aivea pe langa mine si...si... cat mi-as dorii sa-l intreb daca este o realitate sau un vis si tu care aveai ochii in puterea inimii, nu mai ai raspunsuri pentru “inima” ta ci numai intrebari pentru o “paralela fara sfarsit” .
E o zi in care uit fara sa vreau ca undeva, linistea cararilor nu poate fi tulburata de insemnatatea mea... E una din zilele alea in care esti mai putin crezand ca esti mai mult.
Si de ce-ar mai conta peste ani precizia amintirilor tale?
De ce-ar mai conta peste ani? Ce ciudati suntem noi oamenii...nu-i asa? Nu-i asa...nu-i asa...nu-i asa....mi-as dori din suflet sa scriu aceasta intrebare de un infinit de ori, poate nu ar mai exista intrebari niciodata si raspunsurile nu ar mai avea rost.
Ne proiectam fericirea si dramele in viitor, negand iresponsabili prezentul.Caci daca ai accepta prezentul, tu n-ar mai trebui, orb fiind peste zece ani, sa raspunzi la toate incertitudinile unei iubiri ingropate...Nu te intreba, te rog, cand s-a ingropat iubirea.
Tu care aveai un suflet, ai murit mult prea des.....mult prea des
Trimiteți un comentariu