Şiroia
frumuseţe. Mergea pe vârfuri încălţată-n
pantofi de cuarţ sclipitor, cu tocuri ce se curbau
pe alee sub greutatea ei nemaivăzută. Cobora
pe nisipul micului golf mărginit de stabilopozi
şi-şi întindea cearşaful foarte aproape de mare.
Apoi se despuia, susţinută-n picioare de toate
privirile de pe plajă, până şi ale pescăruşilor,
căci numai goală putea fi cu adevărat înţeleasă
şi descrisă. Şi mereu rămânea o vreme doar
în chiloţi, albă ca laptele şi linsă de briza din
larg, şi-atunci pubisul ei întindea mătasea al-
bastră ce se cuta dedesubt, între labiile îngemănate.
Ar fi fost idealul de frumuseţe a, practic, întregii
umanităţi. Ar fi fost vândută şi cumpărată,
lângă şofran, scorţişoară şi oricalc, în porturi
îndepărtate. Cu picioarele ei, de zeiţă ce
susţine un colţ de templu, cu sânii ei uriaşi pe
care şi-i împingea-nainte cu mândria cu care
matroana romană-şi împinsese copiii („Iată bijuteriile
mele!"), cu pletele ei de Magdalenă din
Magdalenian, cu boiul ei criselefantin ar fi fost
mândria haremurilor şi călăreaţa filozofilor lumii.
Goală, răspândea atâta lumină, că toate
celelalte trupuri din micul golf căpătau culoarea
cenuşie-a cadavrelor. Sânii ei, observai imediat,
erau singurii demni de acest nume: celelalte
femei aveau pe piept mamele sau pur şi
simplu ţâţe. Fundul ei, cu zona-ntunecată dintre
coapse, îşi arăta din timp în timp, leneş şi
premeditat, steluţa cafenie şi structura cealaltă,
franjurată complex, asemenea cărniţei ce iese
dintre valvele unei scoici de mare. Când se-ntindea
pe spate, smocul de liţă de aur, deasupra
păsăricii rase grijuliu, arunca o lumină razantă
pe pântec, precum capacul stilourilor din copilărie.
Iar când se-ntorcea, peste fese, vălurindu-se
pe perniţa triunghiulara a salelor, ivea
un tatuaj cu dragoni.
Am stat trei zile, zi de zi, în apropierea trupului
ei mare şi greu, a pielii ei care-n loc de
bronz se acoperea tot mai mult cu o atmosferă
volatilă de feromoni. în camisola asta de fero-
moni intra şi în mare, mereu numai pân-la genunchi,
mereu împingându-şi sânii-nainte,
pictându-şi gurguiele şi rotunjimea dulce de
sub ele pe azur. Apoi înainta pe dâra de aur,
se apleca şi ridica-n palme câte-o meduză, ştiind
că toţi o privesc, că e miezul miezului mă
rii. Când se-ntindea din nou lângă mine (vai,
cu acelaşi metru de nisip şi scoici sparte-ntre
noi), cu lentile moi de apă pe trup şi cu părul
îmbâcsit de sare, trăgeam aer în piept, şi aerul
pe care-l smulgeam de pe corpul ei îmi pătrundea-n
alveole şi-apoi în sânge, iar sângele-mi
cobora în arterele sexului, deschizând acolo
supape şi umplând ţesuturi fierbinţi. Mă lipeam
de nisip, îl muşcam, aş fi mâncat marea ca pe
o stridie uriaşă, aş fi ros norii şi hotelul din zare.
Ce vârstă să fi avut femeia asta de smântâ
nă şi aur? I-aş fi dat între cincisprezece şi şaptesprezece
miliarde de ani. Un punct de pe-un balon
dintr-o spumă de universuri pornise să se
umfle el însuşi, desprins de celelalte şi alcă
tuind, treptat, lumea noastră. Materie luminoasă
şi materie-ntunecată au concurat la zămislirea
galaxiilor: bilioane de puncte de aur dispuse
în faguri şi-n stringuri. In fiecare, sute de miliarde
de stele au produs elementele chimice:
pământul binecuvântat al planetelor. Iar pe firimitura
pe care trăim, în marea de sticlă să
rată s-au ivit bacterii şi viermi şi bureţi şi trilobiţi
şi nautili şi celacanti. Iar când mările s-au
retras, pe plajele lor ude au rămas amfibieni şi
reptile. Şi în pădurile negre au prins a fojgăi
păsări şi mamifere. Şi umanoizi stângaci au
păşit în savană. Specii şi rase au exterminat
specii şi rase, popoare au distrus popoare, civilizaţii
s-au ridicat şi s-au năruit („unde e Xerxes?
unde Artaxerxes?"), apocalipse-au venit
şi-au trecut („Turnuri în prăbuşire: Ierusalim
Alexandria Viena Londra Roma ireale..."),biblioteci
s-au scris şi li s-a dat foc şi-n cele din
urmă o femeie a prins în pântec plod de strigoi
de voievoid şi-o celulă-ou, divizându-se şi crescând,
a recapitulat facerea lumii, şi embrionul
a devenit o fetiţă ghemuită în uter, şi fetiţa a
ieşit din mingea de muşchi ca dintr-o mare rotundă
şi-a crescut şi-n cele din urmă a moştenit
pământul. Căci întreaga lume există pentru
a ajunge la o femeie frumoasă.
Bomba de aur au poreclit-o foarte repede cei
de pe plajă, bărbaţii goi şi femeile goale ce
se-nnegreau lângă mare pe măsură ce ea devenea
tot mai albă şi mai pietroasă. Femeile însele
o mâncau din ochi, cot la cot cu bărbaţii, începând
să le-nţeleagă pe Sapho şi pe Bilitis. Ce
găsiseră pân-atunci la satirii păroşi cu care tră
iau? Cum se lăsau rănite, noapte de noapte, de
grosolanele lor unelete de-mperechere? Când
dragostea, erotismul, pornografia, atingerea
sfârcurilor şi descleierea buzelor cu degetele şi
cu limba sau doar cu răsuflarea înfierbântată
se legau atât de evident de jocul de curbe, cute
şi umezeli al corpului feminin? Şi nu al ori-
cărui corp, ci numai al celei ce stătea acum pe
cearşaf, cu picioarele-ncrucişate, vorbind la
mobil zâmbitoare şi jucându-se cu lănţugul de
aur ce ardea-n jurul gleznei de uriaşă.
Bombă? Mai curând o rachetă trimisă în patul
fiecărei fiinţe care-o vedea măcar şi o singură
dată pe plajă, sorindu-se goală şi visătoare
pe încâlceala de stabilopozi, căci nu-mi imaginam,
ci ştiam că, în umbra fiecărei camere de
hotel, noaptea târziu, fiecare bărbat îşi speria de
moarte femeia, frământând-o şi pătrunzând-o
nu cu oboseala din cuplurile stabile („scuză-mă,
te-am lovit?... nu te zgârii cu barba?..."), ci cu
o ferocitate disperată, pe care nici măcar la-nceputul
legăturii lor n-o avusese şi nici nu o putuse
avea, pentru că biata Mădă sau Cată erau
simple femei, iar un bărbat are nevoie de mult
mai mult ca să ţâşnească asemeni unui vulcan,
înecând în lavă arzândă orăşelele de marmură
de la poale. Are nevoie să călărească peste
şalele unei bombe de aur. Nopţi în şir, când
s-a făcut dragoste, s-a făcut dragoste doar cu
femeia cu pubis de aur ce lăsa-n nisip, de câte
ori pleca, o adâncitură în formă de violoncel.
