Azi mi-a scris cineva ca nu esti bine… si ca ar trebui sa fac ceva ca sa fii. Ciudat, chiar si dupa atâta timp, altii înca ma considera sinonimul fericirii tale.

Nu vreau sa deschid cutia Pandorei, pentru ca ne-am chinuit amândoi sa o închidem bine si sa o sigilam. Însa uiti ca atât eu, cât si tu, am facut câte o promisiune: ca o sa fim fericiti si bine. Mi-ai spus cândva ca ai nevoie sa stii ca sunt bine, ca sa poti trai fara sa stii ca m-ai distrus. Ti-am zâmbit, mi-am înghitit lacrimile, si am facut pe viteazul.

Astazi îti spun acelasi lucru: am nevoie sa stiu ca esti bine, ca sa pot trai fara sa stiu ca te-am distrus. Înca si acum îmi amintesc când erai trista si te-am întrebat ce pot sa fac ca sa te vad zâmbind, iar tu mi-ai raspuns ca e suficient ca m-am nascut si ca te zapacesc zi de zi.

Iata ca acum nu te mai zapacesc, însa ma simt dator sa am grija de persoanele care m-au iubit si pe care le-am iubit. Într-un anumit fel, ma simt responsabil pentru viata ta, pentru ca am trecut prin ea, si vreau sa cred ca am lasat în ea destule resurse din care sa traiesti frumos si sa iei decizii întelepte.

Nu ma fa sa ma întristez, vazând cum dai cu piciorul la tot ce ai construit pâna acum. Fii femeie, fii tare, ridica-te de unde ai cazut si arata-mi ca esti razboinica aceea de care m-am îndragostit eu pâna peste cap, de era sa-mi pierd si capul!

Daca nu mai sunt în viata ta, asta nu înseamna ca nu mai poti fi la fel de buna, de curajosa, de inimosa, de zâmbitoare. Nu doar eu, draga mea, am fost sursa acestor lucruri, ci eu nu am facut decât sa îti arat tie ca ai aceste calitati, si te-am ajutat sa le slefuiesti, sa ti le însusesti. Continua sa le dezvolti, nu le ucide!

Îti mai aduci aminte când ti-am spus ca daca las în tine o particica din Dumnezeu, merg mai departe prin viata împacat? Uite, povestea noastra a murit prea devreme. De fapt, nici nu trebuia sa moara. Dar asa a fost sa fie, iar acum trebuie sa traim cu deciziile pe care le-am luat fiecare din noi.

Însa nu vreau sa plec capul niciodata, stiind ca în trecut a fost inima ta la mine. Vreau sa fiu mândru! Mândru de cine esti, mândru de inima ta frumoasa, mândru de femeia pe care-o reprezinti în societate. Vreau sa ma pot uita la cine esti, si sa spun cu admiratie: “Ea este femeia pe care am iubit-o pâna la Cer si înapoi. Da, asa e, aveti dreptate, am ales bine. E o femeie minunata! Uitati ce suflet are!”. Te rog, permite-mi sa pot spune cuvintele astea.

Vreau sa te uiti la tine, si sa îti aduci aminte ce fel de femeie esti. Femeia pe care mie mi-ai aratat-o. Femeia pe care eu am cunoscut-o, si e unica. Stiu, pe cât de mult ne-am iubit, pe atât de tare ne-am ranit reciproc. Îmi cer iertare. Dar macar stim amândoi ca sunt rani facute din prea multa dragoste, si ne vom privi mereu cicatricile cu un zâmbet pe buze care o sa ne aduca aminte unul de altul.

Acum, hai, sus! Sa nu mai aud de la nimeni ca-ti distrugi viata! Hai sa traim frumos, ca sa stim ca sacrificiile pe care le-am facut au meritat. Da? Te rog! Macar atât merita sfârsitul nostru de poveste… alte începuturi de poveste cu final fericit.

Ca final îti las melodia pe care tu mi-ai lasat-o ultima oara, si-ai spus ca cineva ti-a citit în suflet si-a scris-o.