„O cabană în munţi, o cabană de lemn
Cu un foc strecurat în butucii de lemn
Şi un vaier ieşind din pădurea de lemn
Şi cu urşi traversând o podişcă de lemn
Parc-aşa a şi fost, nu de mult undeva
Te iubeam, mă iubeai - viaţa mea, viaţa ta
Mă rugai să privesc, mă rugai să ascult
Căprioare venind dintr-un basm de demult...”
Am intalnit-o din nou in acea seara, nimfeta diafana, cu parul blond si greu rasucit pe umeri ca in studiile de coafuri ale lui Leonardo. Era tot ea, acelasi miros, aceeasi privire...blanda, capruie, patrunzatoare. S-a uitat lung la mine...nu parea ca vroia sa ma vada, era cu sotul ei in cealalta parte a cabanei...
- Sara...esti bine?
- Sara...Sara...
- Da, ma uitam dupa copii...ne-am ratacit..si privirea si urma..
Am adormit cu gandul la ea, perfectiunea feminina voluptoasa...buze pline, indrazneata si inventiva, idealul de frumusete al intregii umanitati.
Am reantalnito in aceeasi cabana, ...valsezi ?
- Pot ?
- Cu el, da!
I-am soptit doua cuvinte, vroia sa rapim timpul sa fim din nou un eu, o ea si un eu, dar ora aceea tarzie..nu tinea cu noi. El, adormise sus, ea coborase in living. Am depanat amintiri, ne-am citit in palma, ne-am prezis viitorul...Imi spunea ca au trecut atatia ani, avea intrebari, dificile...
M-a strans de mana, m-a sarutat si a plecat spre el.
Deja era dimineata. Ea femeia eleganta, eu barbatul ce si-l va dori mereu...
Plecarea ei, razvratirea mea, trupul ei, candva febletea mea, zambetul ei...candva fericirea mea.
N-am sa o iau de langa el, stiu, n-am sa o pot face fericita.
Fericirea e un moment, si ea, adora acel moment.
Imi placea nu pentru ca iubeste Cohen ci pentru ca ia viata in serios.
Ai sa citesti aceste versuri...ai sa razi, ai sa plangi si ai sa ma suni...o sa-ti raspunda iar acea voce, rece...ai sa-mi spui ca am fost o minune, minunea ta! Dar acelasi ton iti va da curaj sa mergi mai departe .
Si focul s-a stins, si ea, iluzia iernii a disparut....
„Miroseam a zăpezi într-o casă de lemn
La mansardă urcam sub acelaşi îndemn
Adormeam şi prin somn auzeam dinspre hol
Ciocănind în fereşti ba un om, ba un stol
Dintr-un timp fără timp apărea un poştaş
Să ne-aducă scrisori dintr-un fel de oraş
Nici atunci, nici acum n-am putut să-nţeleg
Din acele scrisori adevărul întreg”
„ Îţi scriam, îmi scriai, le puneam în cutii
Ca să aibă motiv şi să poată veni
Apărea un poştaş dintr-un timp fără timp
Să ne-aducă scrisori ca-ntr-o cotă de schimb
Dinspre munte vin nopţi fără pic de lumini
Înainte de somn te-aşezai să te-nchini
Câte nopţi au trecut, câte ore s-au scurs
Mi-ai strigat că în prag se culcase un urs
O cabană în munţi şi părerea de rău
Dulcea mea, unde eşti, unde e chipul tău
Dintr-o casă de lemn într-un tron de ciment
Şi zăpezile-n munţi care-aleargă absent”
„Şi-ntr-o zi am aflat de-o cabană care-ar fi ars
Mi-a fost greu să şi cred că e vorba de-acel adăpost
Nici nu ştiu dacă e casa mică în care-am fost
Iar de-ar fi să pot şti, n-ar avea, n-ar avea niciun ros”t”
