Şiroia

frumuseţe. Mergea pe vârfuri încălţată-n

pantofi de cuarţ sclipitor, cu tocuri ce se curbau

pe alee sub greutatea ei nemaivăzută. Cobora

pe nisipul micului golf mărginit de stabilopozi

şi-şi întindea cearşaful foarte aproape de mare.

Apoi se despuia, susţinută-n picioare de toate

privirile de pe plajă, până şi ale pescăruşilor,

căci numai goală putea fi cu adevărat înţeleasă

şi descrisă. Şi mereu rămânea o vreme doar

în chiloţi, albă ca laptele şi linsă de briza din

larg, şi-atunci pubisul ei întindea mătasea al-

bastră ce se cuta dedesubt, între labiile îngemănate.

Ar fi fost idealul de frumuseţe a, practic, întregii

umanităţi. Ar fi fost vândută şi cumpărată,

lângă şofran, scorţişoară şi oricalc, în porturi

îndepărtate. Cu picioarele ei, de zeiţă ce

susţine un colţ de templu, cu sânii ei uriaşi pe

care şi-i împingea-nainte cu mândria cu care

matroana romană-şi împinsese copiii („Iată bijuteriile

mele!"), cu pletele ei de Magdalenă din

Magdalenian, cu boiul ei criselefantin ar fi fost

mândria haremurilor şi călăreaţa filozofilor lumii.

Goală, răspândea atâta lumină, că toate

celelalte trupuri din micul golf căpătau culoarea

cenuşie-a cadavrelor. Sânii ei, observai imediat,

erau singurii demni de acest nume: celelalte

femei aveau pe piept mamele sau pur şi

simplu ţâţe. Fundul ei, cu zona-ntunecată dintre

coapse, îşi arăta din timp în timp, leneş şi

premeditat, steluţa cafenie şi structura cealaltă,

franjurată complex, asemenea cărniţei ce iese

dintre valvele unei scoici de mare. Când se-ntindea

pe spate, smocul de liţă de aur, deasupra

păsăricii rase grijuliu, arunca o lumină razantă

pe pântec, precum capacul stilourilor din copilărie.

Iar când se-ntorcea, peste fese, vălurindu-se

pe perniţa triunghiulara a salelor, ivea

un tatuaj cu dragoni.

Am stat trei zile, zi de zi, în apropierea trupului

ei mare şi greu, a pielii ei care-n loc de

bronz se acoperea tot mai mult cu o atmosferă

volatilă de feromoni. în camisola asta de fero-

moni intra şi în mare, mereu numai pân-la genunchi,

mereu împingându-şi sânii-nainte,

pictându-şi gurguiele şi rotunjimea dulce de

sub ele pe azur. Apoi înainta pe dâra de aur,

se apleca şi ridica-n palme câte-o meduză, ştiind

că toţi o privesc, că e miezul miezului mă­

rii. Când se-ntindea din nou lângă mine (vai,

cu acelaşi metru de nisip şi scoici sparte-ntre

noi), cu lentile moi de apă pe trup şi cu părul

îmbâcsit de sare, trăgeam aer în piept, şi aerul

pe care-l smulgeam de pe corpul ei îmi pătrundea-n

alveole şi-apoi în sânge, iar sângele-mi

cobora în arterele sexului, deschizând acolo

supape şi umplând ţesuturi fierbinţi. Mă lipeam

de nisip, îl muşcam, aş fi mâncat marea ca pe

o stridie uriaşă, aş fi ros norii şi hotelul din zare.

Ce vârstă să fi avut femeia asta de smântâ­

nă şi aur? I-aş fi dat între cincisprezece şi şaptesprezece

miliarde de ani. Un punct de pe-un balon

dintr-o spumă de universuri pornise să se

umfle el însuşi, desprins de celelalte şi alcă­

tuind, treptat, lumea noastră. Materie luminoasă

şi materie-ntunecată au concurat la zămislirea

galaxiilor: bilioane de puncte de aur dispuse

în faguri şi-n stringuri. In fiecare, sute de miliarde

de stele au produs elementele chimice:

pământul binecuvântat al planetelor. Iar pe firimitura

pe care trăim, în marea de sticlă să­

rată s-au ivit bacterii şi viermi şi bureţi şi trilobiţi

şi nautili şi celacanti. Iar când mările s-au

retras, pe plajele lor ude au rămas amfibieni şi

reptile. Şi în pădurile negre au prins a fojgăi

păsări şi mamifere. Şi umanoizi stângaci au

păşit în savană. Specii şi rase au exterminat

specii şi rase, popoare au distrus popoare, civilizaţii

s-au ridicat şi s-au năruit („unde e Xerxes?

unde Artaxerxes?"), apocalipse-au venit

şi-au trecut („Turnuri în prăbuşire: Ierusalim

Alexandria Viena Londra Roma ireale..."),biblioteci

s-au scris şi li s-a dat foc şi-n cele din

urmă o femeie a prins în pântec plod de strigoi

de voievoid şi-o celulă-ou, divizându-se şi crescând,

a recapitulat facerea lumii, şi embrionul

a devenit o fetiţă ghemuită în uter, şi fetiţa a

ieşit din mingea de muşchi ca dintr-o mare rotundă

şi-a crescut şi-n cele din urmă a moştenit

pământul. Căci întreaga lume există pentru

a ajunge la o femeie frumoasă.

Bomba de aur au poreclit-o foarte repede cei

de pe plajă, bărbaţii goi şi femeile goale ce

se-nnegreau lângă mare pe măsură ce ea devenea

tot mai albă şi mai pietroasă. Femeile însele

o mâncau din ochi, cot la cot cu bărbaţii, începând

să le-nţeleagă pe Sapho şi pe Bilitis. Ce

găsiseră pân-atunci la satirii păroşi cu care tră­

iau? Cum se lăsau rănite, noapte de noapte, de

grosolanele lor unelete de-mperechere? Când

dragostea, erotismul, pornografia, atingerea

sfârcurilor şi descleierea buzelor cu degetele şi

cu limba sau doar cu răsuflarea înfierbântată

se legau atât de evident de jocul de curbe, cute

şi umezeli al corpului feminin? Şi nu al ori-

cărui corp, ci numai al celei ce stătea acum pe

cearşaf, cu picioarele-ncrucişate, vorbind la

mobil zâmbitoare şi jucându-se cu lănţugul de

aur ce ardea-n jurul gleznei de uriaşă.

Bombă? Mai curând o rachetă trimisă în patul

fiecărei fiinţe care-o vedea măcar şi o singură

dată pe plajă, sorindu-se goală şi visătoare

pe încâlceala de stabilopozi, căci nu-mi imaginam,

ci ştiam că, în umbra fiecărei camere de

hotel, noaptea târziu, fiecare bărbat îşi speria de

moarte femeia, frământând-o şi pătrunzând-o

nu cu oboseala din cuplurile stabile („scuză-mă,

te-am lovit?... nu te zgârii cu barba?..."), ci cu

o ferocitate disperată, pe care nici măcar la-nceputul

legăturii lor n-o avusese şi nici nu o putuse

avea, pentru că biata Mădă sau Cată erau

simple femei, iar un bărbat are nevoie de mult

mai mult ca să ţâşnească asemeni unui vulcan,

înecând în lavă arzândă orăşelele de marmură

de la poale. Are nevoie să călărească peste

şalele unei bombe de aur. Nopţi în şir, când

s-a făcut dragoste, s-a făcut dragoste doar cu

femeia cu pubis de aur ce lăsa-n nisip, de câte

ori pleca, o adâncitură în formă de violoncel.