Se imbratiseaza indelung. Apoi el se intoarce in graba si pleaca, lasand in urma o dara de parfum. Tare. Barbatesc. Ea ramane pe loc, privindu-l. Zambea. Il urmarea cu drag cum se indeparta grabit, cu miscari leganate, hotarat, bifand in minte sarcini presante de pe agenda zilnica. Ea parea ca nu are nici sarcini de bifat, nici treburi presante, nici griji, nici probleme, nici stres, nici graba. Parea desprinsa de timp stand acolo cu zambetul pe buze, privindu-l cum se indeparteza in graba, vrand parca sa aseze cat mai bine totul in sufletul sau. Pe ea, clipa, parfumul lui tare, soarele, coltul asta de strada, zambetul lui, atingerea mainilor reci, esarfa lui ciocolatie, felul in care s-a inrosit, toate aceste detalii marunte, dar atat de pretioase...caci maine nu vor mai fi. Doar astazi, doar acum, doar aici in fata acestui restaurant s-au putut intampla, Din milioane de alte posibilitati, au ales sa i se intample ei azi. Si lui, celui ce se indeparta in graba, cu tot cu parfum, esarfa, zambet si degete reci, fara sa stie ca nu mai e singur. O iubire tacuta si zambitoare o urma cuminte oriunde-ar fi mers. In timp ce o femeie ii multumeste tacut, in gand ca a fost... Nici macar nu cred ca erau indragostiti. Si nici nu-mi pasa. Iubesc oamenii care nu se despart de ceilalti in graba, plecand fara sa priveasca inapoi, ci mai raman o clipa pe loc, sa il petreaca pe celalalt cu ochii, cu inima, cu sufletul. Oamenii care nu se grabesc la clienti care urla, la colegi care suna exasperati, la soacra, la iubita, la vecini, la sala, la magazin, la salon, la veterinar, la teatru, la birou, la coafor, la masaj, la piata sau la mai stiu eu ce. Nu se grabesc, domnule, nicaieri. Macar pentru cateva clipe mai stau sa se bucure de ceva mult mai important. De un om. De un om care ar fi putut fi oriunde altundeva atunci, dar a ales sa fie acolo, in viata lui. De un om care a adus cu el o lectie, un dar, o binecuvantare, o mangaiere, un vis care nu ar putea fi indeplinit fara el. De un om pe care poate nu il va mai vedea niciodata.  Si sigur nu il va mai vedea asa cum este acum. In timp ce toti ceilalti iau "for granted" mult prea des oamenii din viata lor, oamenii care raman sa priveasca pe cel care se indeparteaza incet sau grabit din viata lor, par a fi invatat ca niciodata nu stii daca il vei mai revedea. Ca in mod sigur, niciodata nu va mai fi la fel. Ca cel mai frumos dar pe care nu-l pot face oamenii este uneori prezenta lor. Ca cel mai frumos dar pe care li-l putem face este sa ii petrecem cu ochii, cu inima, cu sufletul, chiar si cand se indeparteaza, incet sau in graba, din viata noastra. Sa ii petrecem cu gandul, cu grija, cu iubire. Cu o iubire care ii invaluie chiar si cand ei pleaca grabiti la ale lor, fara sa stie ca noi am ramas macar cateva clipe pe loc sa ii asezam cuminti in suflet, si sa multumim, lor si Domnului, pentru tot ce au avut sa ne dea. Dup-aia putem sa ne vedem linistiti de ale noastre. Insa pentru cateva clipe, sa evadam din timp, din cotidian, din griji si din tot ce trage de noi de parca lumea s-ar sfarsi. Nu! Sa spunem lumii intregi sa ne mai astepte si sa stam pe loc si sa multumim, caci tocmai am primit un dar.

Un dar pe care nu-l vom putea inlocui niciodata, dar absolut niciodata in viata noastra, oricat am vrea: un Om.